Cred ca toata lumea a auzit de Chateau Purcari, dar putini au ajuns pana in sud-estul Republicii Moldova. De asemenea, cred ca unii ar prefera mai degraba sa savureze un vin de la Purcari, dar sa viziteze galeriile subterane din apropierea Chisinaului din comoditate.
In vara lui 2016 am ajuns la Purcari. O atitudine mai prietenoasa fata de bloggerii din lumea vinului sau a turismului nu am mai intalnit la nicio vinarie mare, cu un asemenea istoric in spate, decat aici, la Purcari.
Vara e frumoasa prin aceste parti, mai ales cand piersicii sunt copti. In drum spre vinarie, cand treci pe langa tarabele incarcate ochi cu fructe, nu-ti ramane decat sa cobori geamul masinii, chit ca e cald de mori, numai un minut, doar sa prinzi aroma fructelor seducatoare ce a invaluit vazduhul. Cred ca am mai pomenit in alte articole, mai vechi, ca in partea de sud-est sunt livezi de piersici. Am divagat putin, dar sa revenim la Purcari…
Mai intai, am dat peste o gradina imensa cu un lac in fata vinariei. In caz ca va plac trandafirii, aici e locul potrivit pentru a face zeci de poze „colorate”. Apele lacului racoreau aripile lebedelor ce se ascundeau de arsita printre trestii. Pe partea laterala a vinarii, la fel, o gradina umbrita de copaci, dar amenajata cu masute, sezlonguri comode pentru a mai citi o carte si un teren de joaca pentru copii. Se mai auzea in departare cantecul unor privighetori, in rest, liniste si mult verde. Recunosc, odata cu aparitia mea, am pus capat starii de zen a turistilor, deoarece il luasem la intrebari pe ghid.
Ne-am dat repede seama ca deranjam, asa ca ne-am retras la racoare, adica in primul si cel mai mare beci (pivnita) din vinarie (1827). Am pornit reportofonul si l-am lasat pe ghid sa-mi povesteasca. Aici timpul trecut era omniprezent. El, timpul, ma inghitise pentru cateva minute. Incercam sa-mi imaginez cum reuseau boierii Danila si Clot sa coboare pe scarita aia micuta, sau cum puteau trece prin labirintul ala ingust, fara sa atinga vreo sticla. Chiar daca era o lumina difuza, puteam vedea sticlele ramase istorie, acoperite de timpul transformat in praf.
Am intrat pe o portita si am iesit pe alta. Al doilea beci, ceva mai micut si amenajat numai cu butoaie noi, fusese redeschis recent. Aici mirosea a lemn proaspat prelucrat. Au urmat vizite in restaurantul vinariei ce aminteste mai mult de un local in stilul anilor 1930; am admirat panorama vazuta de la etaj, dupa care ne-am indreptat spre sectia de productie si imbuteliere.
Spre final, pret de cateva minute, m-am asezat pe unul din sezlonguri cu vedere spre lac si la viile de pe colina inclinata, inca putin si era sa adorm si sa uit pentru ce am venit la Chateau Purcari.