Cultivarea si producerea vinului este cunoscuta inca din antichitate pe intreg arealul carpato-danubiano-nistrean. De-a lungul secolelor, regimurile politice s-au schimbat, civilizatiile au evoluat, dar cultura vinului si una din cele mai importante surse de venit in spatiul dintre Prut si Nistru a ramas ca o traditie. In timpul dominatiei otomane, cultivarea vitei de vie a cunoscut un declin, Dimitrie Cantemir in opera sa „Descrierea Moldovei” mentiona: „Si Basarabia, inainte vreme cand era a Moldovei, avea vii destul de bune, dar acestea s-au paraginit de cand turcii, care se scarbesc de vin, au inceput sa se aseze in tara. Totusi, crestinii care locuiesc in partile Chiliei si Ismailului au mai pastrat cateva vii si scot numai atata vin cat le trebuie ca sa-si stampere setea’’. (Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei)

Astfel, in partea din Sud a Basarabiei, cu toate interdictiile impuse de otomani, boierii si taranii continuau cultivarea vitei de vie. Dupa anexarea Basarabiei de catre Imperiul Tarist in 1812, proprietarii de podgorii isi vindeau productia pe piata interna, mai tarziu, aceasta se extinde pana in Europa, insa exportul este stopat de pe urma unei crize profunde creata de filoxera. In acea perioada s-au constituit primele vinarii din Basarabia, la Sud si in Centru. Majoritatea erau organizate sub forma unor gospodarii vinicole private. Mai mult decat atat, apar primele scoli de vinicultura si vinificatie, inclusiv prima institutie de invatamant superior de atunci, astazi singurul Colegiu National de Viticultura si Vinificatie din Stauceni.

Administratia sovietica impulsioneaza industria de vinificatie, iar majoritatea vinariilor cu propriile podgorii trebuiau sa indeplineasca randamentul anual in tone specific planurilor de productie prestabilite, vinurile fiind exportate in mare proportie pe piata celor 15 republici sovietice.